Rabinul Leo Baeck (1873-1956) a fost un rabin german reformat care a avut rolul de președinte al Reichsvertretung der Juden in Deutschland (Organizația centrală a evreilor din Germania) de la crearea sa în septembrie 1933 până la dizolvarea sa în 1942. Începând cu 1942, Baeck a fost închis la Theresienstadt (Terezín), unde prelegerile sale despre istorie și filosofie, ținute din memorie, au oferit alinare și încurajare în ciuda circumstanțelor oribile. După eliberarea sa de la Theresienstadt, a emigrat în Regatul Unit, unde a murit în 1956.
Rabin de frunte al reformei, Baeck a fost șeful mișcării reformiste germane și președintele Allgemeiner Deutscher Rabbinerverband (Asociația transconfesională a rabinilor germani), o organizație care includea atât rabini liberali, cât și ortodocși. Aceste poziții, combinate cu reputația erudiției, a discernământului și a integrității sale, l-au făcut alegerea evidentă pentru a conduce noul Reichsvertretung începând cu septembrie 1933.
În 1942, a mers împreună cu alți evrei germani în lagărul-ghetou de la Theresienstadt (Terezín), unde a avut rolurile de profesor, rabin și consolator, „un om integru în mijlocul răului total”. După eliberare, Baeck a împiedicat uciderea din răzbunare a gardienilor lagărului și a asigurat sănătatea și confortul bolnavilor înainte de a accepta să fie trimis în Anglia. A murit la Londra în 1956.
Motivația lui Baeck pentru a rămâne în Germania și a accepta deportarea așa cum a făcut-o este greu de stabilit cu certitudine, dar scrierile și povestirile sale oferă o imagine în acest sens. În perioada 1933-1942, Baeck a fost arestat de cel puțin cinci ori. Prima dată s-a întâmplat în 1935, când a scris o rugăciune pentru slujbele de Kol Nidre (care marchează începutul ritualurilor de Yom Kippur), care ilustra nu numai interpretarea sa asupra situației evreilor germani, ci și un răspuns la situația respectivă, răspuns pe care Baeck l-a urmat de-a lungul erei naziste:
Istoria noastră este istoria măreției sufletului uman și a demnității vieții umane. În această zi de durere și amărăciune, înconjurați de infamie și rușine, ne vom întoarce ochii spre zilele de odinioară. Din generație în generație, Dumnezeu i-a mântuit pe părinții noștri și El ne va mântui în zilele viitoare. Ne plecăm capul înaintea lui Dumnezeu și rămânem drepți și neclintiți înaintea omului. Ne cunoaștem calea și vedem drumul care duce la scopul nostru.
