Un lagăr de concentrare era o instituție dezvoltată în Germania nazistă pentru a întemnița dușmanii și adversarii politici. Adesea situate în suburbiile marilor orașe, lagărele erau un indicator foarte vizibil al disponibilității regimului nazist de a folosi violența și teroarea și au servit la intimidarea și reducerea la tăcere a oricărei posibile opoziții. Deținuții din lagărele de concentrare au fost ținuți în condiții inumane și supuși torturii, înfometării și, în anumite lagăre, experimentelor medicale.
Primul dintre aceste lagăre a fost deschis la Dachau, lângă München, în Bavaria, în martie 1933. În primii ani ai regimului, deținuții includeau comuniști, socialiști, social-democrați, martori ai lui Iehova, homosexuali, infractori și alte categorii considerate de naziști ca fiind deviante.
După pogromul Kristallnacht din noiembrie 1938, aproximativ 30.000 de evrei germani și austrieci au fost arestați și închiși în lagărele de concentrare. După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, autoritățile germane și-au extins rețeaua de lagăre de concentrare. Acestea includeau: lagăre de muncă silnică (precum *Neuengamme* în Germania) destinate exploatării muncii deținuților pentru profitul SS; lagăre de tranzit (cum ar fi *Westerbork*în Olanda) pentru a facilita deportarea evreilor; și lagăre de exterminare precum *Treblinka*, care nu avea aproape nicio infrastructură în afară de camerele de gazare, cazare pentru SS și facilități pentru sortarea bunurilor celor asasinați.
