Persecutarea evreilor de către naziști a început în aprilie 1933, odată cu „Legea pentru restaurarea funcției publice profesionale”, care stipula că angajații „nedemni de încredere din punct de vedere politic” nu sunt apți să se afle în serviciu. Acest lucru s-a transformat ulterior în legi de stat și federale care excludeau evreii și alți nonarieni din anumite profesii, organizații, instituții academice și domenii ale vieții sociale și ale artelor, inclusiv de la spectacolele de pe scenă sau de pe ecran. Legile de la Nürnberg, care interziceau din punct de vedere juridic contactul social și personal între evrei și nonevrei, au reprezentat o parte deosebit de importantă a acestui proces.
De asemenea, organizațiile profesionale și alte organizații au adoptat măsuri antievreiești înaintea legilor care le impun acest lucru, un proces cunoscut sub numele de [radicalizare cumulativă].
[radicalizare cumulativă: un termen inventat de istoricul german Hans Mommsen pentru a descrie modul în care afacerile, organizațiile profesionale și chiar localitățile germane au depășit directivele regimului nazist în ceea ce privește excluderea evreilor din societatea germană.]
