Fiind un regim totalitar, Germania nazistă a încercat să-și integreze ideologia - și, prin urmare, antisemitismul - în fiecare aspect al societății germane. Ministerului de Stat pentru Informarea Opiniei Publice și Propagandă aflat sub comanda lui Josef Goebbels a controlat viața culturală germană, în timp ce organizațiile profesionale, mișcările de tineret și controlul forței de muncă s-au asigurat că există puține spații în care oamenii să poată evita complet ideologia. De asemenea, este important să ne amintim că propaganda s-a bazat pe imagini, teme și metafore folosite pentru a răspândi ura față de evrei de-a lungul mai multor secole.
Presa, controlată de ministerul lui Goebbels, a difuzat propagandă antisemită adaptată publicului său. Naziștii inveterați se puteau abona la materialele ticăloase, aproape pornografice, din Der Sturmer, ziarul lui Julius Streicher, în timp ce alte ziare au urmat instrucțiuni detaliate în ceea ce privește reportajele, riscând altfel detenția în lagărele de concentrare. Radiourile, jurnalele de știri, teatrul și muzica au fost dirijate în mod similar.
Filmul - avangardă a tehnologiei anilor ’30 - a fost un mijloc cheie de răspândire a propagandei. Pentru a sprijini intensificarea politicilor eugenice și rasiale, au fost create filme „documentare” pentru a consolida ideologia: de exemplu, filmele descriau persoanele cu dizabilități fizice și psihice ca vieți „care erau doar o povară”. Filmul Der ewige Jude (Evreul etern) din 1940 a folosit filmări cu populația înfometată și degradată din ghetouri din Varșovia și Lodz pentru a descrie scene „tipice” ale vieții evreiești, precum și o secvență oribilă de sacrificare rituală a unor animale. Chiar și adversarii regimului au declarat că filmul a avut un impact puternic. Goebbels a favorizat și dezvoltarea filmelor de lung metraj ca instrument de propagandă. Filme precum Evreul Süss sau Familia Rothschild (ambele din 1940) au întărit ideologia antisemită prin narațiunile lor romantice sau „palpitante” și au fost destinate să distragă atenția de la dificultățile din timpul războiului.
Tinerii erau o prioritate pentru propaganda nazistă. Unul dintre cele mai dăunătoare moduri în care ideile antisemite au fost diseminate a fost prin programa școlară. În concordanță cu gradul foarte ridicat de nazificare a profesiei didactice, „Știința rasială” a fost inclusă în orar și copiii au fost învățați „caracteristicile” evreilor și ale altora care nu se conformau viziunii naziste asupra societății. Problemele și temele de discuție de la alte materii au primit, de asemenea, o tentă ideologică; în cadrul unor examene de matematică, de exemplu, erau întrebări de genul: câtă mâncare a fost consumată de „consumatorii inutili”. Deși propaganda constantă din școală, urmată de sesiunile de seară ale mișcărilor de tineret, a provocat un oarecare cinism și rebeliune, mulți tineri își petreceau toată ziua fiind expuși la propaganda de un fel sau altul.
Încercările de a câștiga bani din propagandă erau de o calitate variabilă. Cartea lui Streicher Der Giftpilz (Ciuperca otrăvită), de exemplu, a fost folosită pe scară largă în școli după ce a fost publicată în 1938. În același an, însă, compania din Dresda Günther and Co a lansat un joc de societate pentru copii numit Juden Raus! (Afară cu evreii!), în care jucătorii trebuiau să adune „evrei” și să-i „deporteze” în Mandatul Palestinei. Deși limbajul de marketing vesel de pe cutie ilustrează caracterul social acceptabil al antisemitismului, jocul a atras critici din partea SS pentru trivializarea obiectivelor naziste și pentru că a oferit o țintă pentru dezaprobarea internațională.
