Pe măsură ce persecuțiile și opresiunile Germaniei nazisteasupra evreilor din Germania și Europa ocupată de naziști s-au intensificat în primii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, au fost furnizate detalii despre închiderea evreilor în ghetouri și deportarea lor ulterioară în lagărele de concentrare atât guvernelor Aliate, cât și presei, de către organizații internaționale evreiești și de către guvernele în exil ale țărilor ocupate. Deși aceste rapoarte nu au fost întotdeauna pe deplin exacte, imaginea generală a persecuției pe scară largă a fost clară.
Încă din 7 decembrie 1939, New York Times a prezentat în mod vizibil un protest public al comitetului executiv al Congresului Evreiesc Mondial împotriva faptului că evreii polonezi fuseseră forțați să locuiască într-o „rezervație” în districtul Lublin din Polonia, unde au fost expuși la înfometare și tratamente inumane.
Doi ani mai târziu, la 30 iunie 1942, același ziar a publicat un articol cu titlul „1.000.000 de evrei uciși de naziști”, în care Congresul Evreiesc Mondial a relatat informațiile primite de la guvernul polonez din Londra că naziștii creaseră un „abator uriaș pentru evrei” în Europa de Est.
Articole similare au apărut în presa britanică: în iunie 1942, Daily Telegraph a publicat un articol care descria soarta evreilor europeni drept „cel mai mare masacru din istoria lumii”, deși a făcut-o pe pagina cinci a unui ziar de șase pagini.
În august 1942, Departamentul de Stat al SUA și Ministerul Afacerilor Externe britanic au aflat dintr-o telegramă trimisă de Gerhart M. Riegner, reprezentantul de la Geneva al Congresului Evreiesc Mondial, despre planul guvernului german conform căruia „toți evreii din țările ocupate sau controlate” de Germania „ar trebui, după deportare și concentrare” în est „să fie exterminați pentru a rezolva o dată pentru totdeauna problema evreiască din Europa.”
