Victimele Holocaustului au fost exploatate într-o serie de moduri. Cel mai evident, cei care nu au fost uciși la sosire au fost forțați să presteze muncă silnică, intenția fiind uciderea acestora prin muncă. Procesul-verbal al Conferinței de la Wannsee din 1942 se referă la formarea „bandelor de muncitori” care ar asigura „eliminarea naturală” a unui număr mare de persoane.
Prizonierii din lagăre erau angajați în ferme, fabrici și operațiuni miniere conduse de companii germane, fondurile generate mergând către SS. Lagărele de muncă silnică nu făceau „selecția” prizonierilor, punându-i pe toți la muncă, indiferent de vârstă sau sex.
A existat, de asemenea, un proces sistematic de furt de la victime. Deportaților în lagăre li s-a cerut să ia cu ei valize și să își scrie pe ele numele și punctul de plecare. Odată ce nou sosiții erau fost uciși sau înmatriculați în lagăr, alți prizonieri le sortau bunurile. Acestea erau fie transportate în Germania, fie convertite în bani pentru SS.
Există mărturii din lagăre ce descriu bogăția vastă și ocaziile de corupție pentru SS din aceste zone de sortare, denumite [Kanada] în complexul Auschwitz.
Cadavrele victimelor au fost, de asemenea, profanate pentru profit: dinții de aur erau extrași și topiți; părul ras de la victime era folosit pentru a face șosete pentru echipajele U-boat și întărituri pentru țesături. Prizonierii din unele lagăre erau folosiți pentru experimente medicale, adesea fără valoare științifică. Violența sexuală era și ea răspândită.
[Kanada: numele dat de prizonieri zonelor din lagărele de la Auschwitz în care erau sortate bunurile deportaților. Numele era derivat din percepția că țara Canada oferea oportunități pentru confort material. Muzeul Auschwitz afișează acum multe dintre obiectele găsite în aceste zone după eliberare, inclusiv peste 39.000 m³ de pantofi și aproape 4.000 de valize - deși acestea reprezintă doar o fracțiune din posesiunile care au fost prelucrate pe parcursul celor trei ani de implicare a lagărului în Soluția finală.]
